Archive for the ‘Crin Antonescu’ Category

Similitudini frapante în evoluţiile politice din anul 2009:ROMÂNIA, REPUBLICA MOLDOVA, TRANSNISTRIA

Georgiana Arsene, Carol Hârşan
Printr-o neregizată (desigur?) coincidenţă, o situaţie politică deosebită se derulează în anul 2009, cu acumulări din ani anteriori, în trei capitale est-europene din zona Mării Negre. Este vorba de România, Republica Moldova –Chişinău şi de Transnistria.
Toate cele trei cazuri dezvoltă aproape în mod similar şi cu premise cvasi-asemănătoare boli grave de sistem, cele trei zone fiind unite, de fapt, de o axă a discordiilor naţionale ce pun în evidenţă elemente concrete ale luptei pentru putere. În esenţă, în toate cele trei cazuri avem de-a face cu conflicte deschise între instituţiile prezidenţiale şi legislativele locale, respectiv, Parlamentele democratic alese.

NOTĂ: folosim formulele „Republica Moldova–Chişinău” şi „Republica Moldovenească Nistreană” din motive ce ţin de realitatea din teren: începînd cu anii 1990-1992, unul din statele succesoare fostei URSS, Republica Moldova, a suferit o secesiune, guvernul de la Chişinău nemaiexercitînd controlul asupra întregului său teritoriu, iar zona divizată, Transnistria (Pridnistrovie), dezvoltînd pînă astăzi toate elementele ce definesc un stat independent, deocamdată, nerecunoscut, dar viabil. Dacă nu am face această menţiune, imaginea reală despre întreaga zonă ar fi distorsionată.
(Pentru detalii, vezi şi http://newlandoftransnistria.blogspot.com ).

Esenţialul este rezumat de faptul că preşedinţii Traian Băsescu, Vladimir Voronin (demisionat, dar decisiv pentru evoluţia locală, forţînd noi alegeri anticipate) şi Igor Smirnov se contrapun de luni de zile Parlamentelor din cele trei capitale. De asemenea, esenţial este şi faptul că toţi trei (cu cazul puţin mai aparte de la Chişinău) se luptă pentru creşterea puterii proprii – deci pentru impunerea unor „republici prezidenţiale” – în detrimentul puterilor legislativelor, respectiv, Parlamentele de la Bucureşti şi Chişinău şi Sovietul Suprem de la Tiraspol. În toate cele trei cazuri, liderii parlamentari nu obosesc să atragă atenţia publicului asupra derapajului posibil spre dictatura prezidenţială.
Să vedem, în cele ce urmează, care sunt elementele ce le aseamănă şi care sunt cele care fac diferenţele specifice.

ROMÂNIA

În România avem alegeri prezidenţiale la 22 noiembrie 2009 (cu turul doi, la 6 decembrie) şi am avut alegeri generale (parlamentare) la 30 noiembrie 2008 (primele alegeri uninominale), precum şi alegeri euro-parlamentare la 7 iunie 2009. Ultimul referendum a avut loc la 25 noiembrie 2007 şi a avut ca subiect „Alegerea sistemului de vot în România”.
O caracteristică a prestaţiei prezidenţiale de la Bucureşti din ultimii cinci ani, dominaţi de Traian Băsescu, o constituie asumarea de la început a unui statut de „preşedinte-jucător”, fapt ce a deschis cutia Pandorei încălcărilor constituţionale şi legislative care au urmat şi au marcat decisiv şi în mod negativ această perioadă.
Conflictul cu Parlamentul României s-a acutizat cu cît iminenţa alegerilor prezidenţiale a forţat decizii tot mai radicale. După ce Partidul Social Democrat a fost debarcat din ultima coaliţie ce încă avea puterea de a guverna cît de cît, acesta a coagulat o nouă coaliţie informală, compusă din PSD-PC, Partidul Naţional Liberal, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi grupul parlamentar al minorităţilor, reaşezare parlamentare de care preşedintele Băsescu nici nu vrea să audă. De aici, tergiversarea impunerii unui guvern viabil, lăsînd gestionarea total defectuoasă a treburilor pînă la alegeri în mîna minusculului grup executiv amputat, condus de demisul premier Emil Boc.
Candidatul PNL la alegerile prezidenţiale, Crin Antonescu, a cerut, la 10 noiembrie 2009, Consiliului Suprem al Magistraturii să rezolve conflictul dintre preşedinte şi Parlament.”Ne aflăm în prezenţa unui grav conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice reprezentate de preşedintele României şi Parlamentul României, cu privire la procedura de investitură a Guvernului”, se arată în scrisoarea trimisă preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Virgil Andreieş. Consultările iniţiate de preşedinte au fost derulate cu încălcarea prevederilor constituţionale, preşedintele ignorînd realitatea politică. Antonescu precizează că liberalii au încredere în imparţialitatea Consiliului, reprezentanţii autorităţii judecătoreşti fiind primii care trebuie să dea dovadă de responsabilitate, pentru reintrarea în cadrele constituţionale ale statului de drept. (Realitatea TV).
În paralel cu alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie/6 decembrie (deşi, teoretic, s-ar putea ivi surpriza unei alegeri din primul tur…), preşedintele Băsescu a impus şi un referendum naţional pentru un Parlament unicameral, cu un număr mai mic de deputaţi, cca. 300.


Situaţia nou creată, cu un Băsescu reales şi cu un referendum aprobat popular ar transforma România într-o republică prezidenţială, alimentînd serios temerile privind alunecarea spre o dictatură personală.
Pe de altă parte, după ani de acţiuni îndoielnice ale Ministerului de Externe român şi după un rulaj politic iraţional al unor persoane aflate la cîrma ministerului, funcţionari înalţi încearcă să compenseze hiatul de acţiune spre Estul apropiat.
Tocmai în aceste zile s-a aflat în vizită în Statele Unite şi Canada Secretarul de Stat în Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, cel care, în ultimul timp, „joacă” tot mai mult rolul unui ministru de externe informal, a accentuat creşterea rolului Parteneriatului Estic de cooperare a USA şi UE cu Republica Moldova („Părţile au convenit asupra necesităţii continuării eforturilor dedicate încadrării Republicii Moldova pe un curs democratic şi de reformă, pozitiv şi ireversibil… – comunicat MAE, 18.11.2009), pentru a grăbi atragerea acesteia spre sfera de influenţă occidentală…

REPUBLICA MOLDOVA – CHIŞINĂU

…domeniu de care fostul preşedinte, Vladimir Voronin, s-a ferit ca de foc. El a aplicat în anii tot mai tulburi ai preşedinţiei sale un principiu foarte folositor pentru elita comunistă de la Chişinău şi foarte nociv pentru populaţia Moldovei: „cît mai mult sprijin politic de la Moscova şi cît mai mulţi bani din Occident”.
Rezumatul evenimentelor evidenţiază alegeri legislative la 5 aprilie 2009, prin „sistem electoral proporţional absolut” (întreaga ţară este o singură circumscripţie care duce la alegerea celor 101 deputaţi), urmate de acuze de fraudă la demonstraţii paşnice la 6 aprilie şi demonstraţii violente la 7 aprilie („Revoluţia Twitter”); alegeri anticipate la 29 iulie 2009, în urma cărora a rezultat Coaliţia de Guvernare „Alianţa pentru Integrare Europeană”, PCRM trecînd în opoziţie; la 20 mai, 3 iunie şi 10 noiembrie 2009, nu s-a reuşit alegerea în Parlamentul de la Chişinău a preşedintelui Republicii Moldova, urmînd alegeri anticipate la începutul verii anului 2010; Vladimir Voronin este demisionat, iar Mihai Ghimpu este numit preşedinte interimar.



Conflictul, în cazul moldav, contrapune pe fostul preşedinte Vladimir Voronin, cu noul Parlament în care comuniştii au pierdut majoritatea confortabilă. În timpul preşedinţiei sale, la Chişinău s-a aflat la putere ultimul regim comunist din Europa, al patrulea din lume, iar a fi comunist la Chişinău era sinonim cu a fi antiromân. Şi pentru că vorbim de cele trei exemple, scopul regimului Voronin a fost îndepărtarea de România pentru o mai puternică justificare a statalităţii precare. Scopul său nu a fost să îşi rezolve problemna secesiunii Transnistriei, enclavă ce a fost profitabilă pentru toţi, ci să menţină cît mai mult secesiunea de România. Realitatea statală a demonstrat sub Voronin că nu nistrenii sunt adevăraţii secesionişti, ci guvernul de la Chişinău.
Lucrurile acestea au devenit limpezi imediat după alegerile din 5 aprilie 2009. Coaliţia pro-europeană şi-a început demersul, fapt vizibil cu prilejul vizitei premierului Filat, la Bucureşti, la 15 noiembrie 2009: “Dacă nu va fi ales preşedintele Republicii Moldova pîna pe 10 decembrie, vom avea alegeri anticipate în iulie 2010. Vom modifica pînă la urmă Constituţia prin referendum, fiindcă, dacă am vrea s-o facem prin Parlament, ne-ar trebui doua treimi din voturi. Putem însă adopta o noua Constituţie cu majoritate calificată şi s-o supunem la referendum, dacă nu vom putea alege preşedintele”.
Evoluţia fenomenelor politice de la Chişinău era previzibilă pentru observatori atenţi, atît de la Bucureşti, cît şi de la Kiev, Moscova sau pentru cei de pe malul stîng al Nistrului…

TRANSNISTRIA (Republica Moldovenească Nistreană)

…motiv pentru care analiştii de la Tiraspol au privit situaţia nouă de revenire „a unioniştilor la Chişinău ca pe o deschidere spre România”, lucru cvasi-confirmat de vizita premierului Filat la Bucureşti.
Mai subtil decît Traian Băsescu şi mai puţin comunist decît Vladimir Voronin, Igor Smirnov a încercat la fiecare nou mandat să-şi consolideze poziţia prezidenţială. Din acest punct de vedere, există o asemănare între Smirnov şi Ion Iliescu, amîndoi „încurcîndu-se” în numărul de mandate legale în realegeri succesive…
La alegerile din Transnistria din 11 decembrie 2005, pentru prima dată după 1990, are loc o deplasare a electoratului dinspre „dinozaurii” din jurul lui Smirnov, spre „lupii tineri şi reformişti din jurul lui Evgheni Şevciuk, liderul „Renovării”. În paralel are loc şi o deplasare a sprijinului financiar al holdingului Sheriff, condus de Viktor Guşan, dinspre grupul Smirnov spre grupul reformist.
La 10 decembrie 2006, Igor Smirnov dobîndeşte al patrulea mandat de preşedinte, dar tot de atunci încep fricţiunile cu noul Parlament. Aceste fricţiuni se adîncesc an de an, ajungînd în 2009 la conflict deschis şi direct între preşedinte şi Parlament.
Ca şi în România, unul din pretexte îl constituie un referendum, în cazul nistrean fiind vorba de ambiţia preşedintelui de a impune o nouă Constituţie care îi oferă puteri lărgite şi taie mult din atribuţiile legislativului. Conflictul a împărţit, practic, societatea nistreană în două.
O realitate este clară: la momentul politic noiembrie 2009, media de vîrstă a majorităţii susţinătorilor lui Igor Smirnov este de peste 65-70 de ani, în timp ce a susţinătorilor Obnovlenie/Renovarea este de sub 50 de ani…
Iată cum vede astăzi Evgheni Şevciuk situaţia în Transnistria şi conflictul direct: „politica de 20 de ani de gestionare a statului nostru, din diferite motive, a dus la falimentul de stat… Acest an, în opinia mea, a demonstrat în mod clar incapacitatea şefului executivului de a gestiona lucrurile, cît şi faptul că e responsabil atît pentru situaţia economică, cît şi pentru instabilitatea politică internă… Se pare că instituţia însăşi a preşedinţiei a încetat să fie un garant al stabilităţii, care este responsabilitatea sa directă!” Vedem cum acuzele sînt mai acide decît cele ale parlamentarilor de la Bucureşti contra preşedintelui Băsescu. E normal, poate, acesta e doar la primul mandat…
Prognozele abundă în aria de jurnalism de limbă rusă, atît din Tiraspol cît şi din Moscova. Iată un exemplu datînd din 16 mai 2008, citat de Olvia Press şi avînd în vizor viitoarele alegeri din Moldova-Chişinău: „Alegerile parlamentare din 2009 din Republica Moldova ar putea duce la unirea acestei ţări cu România, dacă la putere vor veni partidele cu orientare proromâneasca. Direcţii pot fi două: prima – în decursul unui an, Chişinăul va obţine fuziunea Republicii Moldova cu Transnistria, cu susţinerea mediatorilor şi garanţilor în reglementarea conflictului. “În această situaţie, într-o Românie unită, pe transnistreni îi asteaptă soarta de neinvidiat de cetăţeni calitatea a treia” (cei de calitatea a doua vor fi moldovenii). A doua variantă prevăzută este că aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană (RMN) îşi va păstra independenţa în pofida presiunilor externe. Republica Moldova “poate pleca în România fără RMN” şi astfel se vor adeveri prognozele mai vechi ale unor politologi.

CONCLUZII

1. În toate cele trei cazuri este vorba de acţiuni de conservare pentru cît mai mult timp posibil a unor piramide de putere ce sunt încă bine ancorate de trecutul totalitar comunist şi îndatorate vechiului rezervor de amestec comunist-Securitate-KGB. În nici unul din cazuri nu avem de-a face „la vîrf” cu persoane ce nu provin din mediul politic rezidual comunist.
2. În toate cele trei cazuri, cei trei preşedinţi au fost – şi încă mai sînt – deserviţi copios de serviciile secrete pe care au încercat, fiecare, în manieră proprie să şi le subsumeze. În toate cele trei cazuri, serviciile secrete au dovedit o obedienţă excesivă faţă de factorul prezidenţial. Adesea, părţi consistente din serviciile secrete au devenit slugi private ai unor indivizi de prim plan, lăsînd raţiunea înfiinţării lor – protecţia informativă a Statului şi răspuns la provocările majore externe – în plan secund. Toate evoluţiile politice din ultimul an, legate de acest domeniu şi apărute în presă au dovedit acest fapt.
3. Dacă în anii ’90, Serviciile de Securitate succesoare celor comuniste erau, în toate cele trei ţări, atît beneficiarele unor grăbite privatizări (prin persoane controlate, afişate la vedere), cît şi furnizoarele de personal pentru cariere politice de prim rang, după anul 2008 situaţia este în schimbare, pregătindu-se cîte o nouă generaţie de politicieni mai pragmatici. Fenomenul este mai vizibil în Transnistria, unde modelul de pragmatism impus de Putin în Rusia este urmat îndeaproape.
4. În toate cele trei ţări, presa este fie partizană, fie comercială, fie mixtă, respectiv, comercială pentru tiraj şi partizană pentru subvenţii. Rezultă de aici faptul că „dacă democraţia nu poate exista în absenţa unui minim efort de informare exactă a publicului” (J.F. Revel, 1988), în toate cele trei tinere pretinse democraţii efortul manipulativ permanent din partea puterii prezidenţiale a menţinut democraţia în stadiu de aparenţă ostentativ afişată, atît în faţa propriului popor, cît şi ca prezenţe internaţionale. Exemplul românesc e mai vizibil: faptele sînt una, iar prezentarea lor subiectivă şi deturnată de la adevăr, de către cei implicaţi, e cu totul altceva.
5. Toţi cei trei preşedinţi au sacrificat segmente întregi de proiecte naţionale în folosul unor priorităţi personale de imagine. Astfel, suferă major educaţia, cultura, asistenţa medicală, turismul etc.
6. În toate cele trei exemple nu avem de-a face în conflictele preşedinţie-parlament cu proiecte pe termen lung, de aşezare şi dezvoltare temeinică a statelor şi a celor ce locuiesc în ele, ci asistăm la lupte de uzură, extrem de nocive pentru publicul care vede cum perspectivele unor societăţi mai drepte şi prospere se îndepărtează mereu. Popoarele văd doar escaladarea delirantă a arbitrariului şi provizoratului, în timp ce proiecte aşteptate sînt aruncate în derizoriu. Dezgustul rezultat din acest fenomen stă la baza absenteismelor electorale, exploatate de clicile consiliante de preşedinţi – politbiuro-urile proprii, ce exploatează neonest moduri de a-şi mări puterea.
7. Nici unul din cei trei preşedinţi nu se aşteaptă la condamnări de ordin moral, deşi poziţia lor de preşedinţi este depăşită moral tocmai de acţiunile lor din ultimii ani. Se ajunge, astfel, în toate cele trei cazuri, la atingerea unor praguri critice de compromitere.