Archive for the ‘propaganda antireligioasa’ Category

Viaţa religioasă în Transnistria V

Prigoana împotriva credinţei sub stăpînirea sovietică


Regimul sovietic vine la putere în anul 1917. În acel an, în ţinutul dintre Bug şi Nistru erau, potrivit lui Antim Nica, ce preia datele statistice din arhiva Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria, 1017 biserici şi case de rugăciune, 13 mănăstiri şi schituri, 890 preoţi. „După 23 de ani de ocîrmuire comunistă, noi am găsit, în întreaga Transnistrie, numai o singură biserică, care n-a fost închisă şi un singur preot în funcţiune. Aceasta era biserica cimitirului nr. 2 din Odesa şi acesta era preotul moldovean Vasile Bragă din Odesa”. („Viaţa religioasă în Transnistria”, „Prigoana împotriva credinţei sub stăpînirea sovietică”, autor Arhimandrit Dr. Antim Nica, Vicarul Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria, 1943, pag. 51).
Conflictul între sovietici şi biserică era aşteptat să se producă imediat după ce primii au preluat puterea, la 7 noiembrie 1917. Îngrijorată de perspectivele sumbre, biserica îşi caută sprijin şi se îndreaptă către sinodul Rusiei, care avea loc la Moscova, în anul 1917. Sinodul decide restabilirea patriarhatului, în care să se concentreze autoritatea bisericească. Preşedinte al sinodului era un basarabean, mitropolitul Arsenie Stadniţchi al Novgorodului. El a fost primul propus pe lista candidaţilor la scaunul patriarhal, dintre cei trei aleşi de sinod. Se trage la sorţi, iar patriarh este ales mitropolitul Tihon (Beleavin).
Acesta se declară făţiş adversar al regimului comunist, pe care îl anatemizează într-un apel al său din 19 ianuarie 1918. Acţiunea patriarhului nu face decît să grăbească ruptura şi să îi îndîrjească pe comunişti.
Acţiuni comuniste anti biserică
Prima mare lovitură dată bisericii de comunişti a fost decretul din 23 ianuarie 1918 prin care biserica era despărţită de stat şi şcoala de biserică. Prin acest decret, averile bisericeşti şi ale asociaţiilor religioase erau declarate averi publice şi treceau în patrimoniul statului. Registrele de stare civilă trec în seama statului şi este interzisă predarea religiei în şcoli. Parohiile nu pot primi nici o subvenţie de la stat, nici nu pot dobîndi averi. Provizoriu, bisericile sunt lăsate gratuit în folosinţa credincioşilor.
În asemenea condiţii, biserica face mari sacrificii pentru a se menţine pe picioare. Mirenii capătă acum un rol însemnat. Ei sunt chemaţi să facă zid de apărare în jurul clerului şi a sfintelor locaşuri, sub denumiri diferite: „sfatul parohial”, „frăţii ortodoxe” etc. În anul 1919 se înfiinţează, la Odesa, sub patronajul mitropolitului Platon, frăţia „Sf. Ioan Ostaşul”, cu ramificaţii în multe oraşe, avînd drept scop combaterea comunismului. Biserica era în luptă cu statul.
O altă lovitură dată bisericii de către comunişti este făcută prin decretul din 22 februarie 1922, prin care se ridicau din biserici toate obiectele de valoare, care trec în proprietatea statului.
În ciuda sărăciei în care se scaldă, biserica rămîne puternică în faţa poporului prin autoritatea ei morală. În aceste condiţii, bolşevicii plănuiesc altă lovitură. Ei încearcă să zdrobească unitatea şi solidaritatea bisericii, punînd la cale diverse dezbinări în sînul acesteia. În mai multe părţi apar din mijlocul clerului elemente oportuniste, care în 1923 au alcătuit aşa-numita „Biserica vie”. Noua fracţiune bisericească proclamă capitalismul drept păcat de moarte, iar lupta contra acestuia ca o datorie, introducînd în rîndurile şi organizarea bisericească schimbări împotriva tradiţiei stabilite.
În Ucraina se dezvoltă mişcarea religioasă „Biserica ucraineană autocefală”, cu o ierarhie bisericească improvizată şi necanonică.
Pe tot teritoriul Transnistriei încep lupte religioase care îi bucură pe comunişti. De altfel, ei erau cei care, din umbră, regizau totul.
În centrele mai mari iau fiinţă şi funcţionează paralel mai multe ierarhii rivale. În Odesa, pe lîngă ierarhia „tihoniană” (a bisericii ortodoxe) era alta „jivistă” (a bisericii vii) şi a treia „samosveată” (a bisericii ucrainiene). Fiecare încerca să atragă cît mai mulţi credincioşi şi cît mai multe parohii, în defavoarea celorlalte două.
Certurile şi dezbinările religioase erau menite să compromită şi să macine în ochii poporului autoritatea bisericii. Acest lucru încurajează propaganda antireligioasă. Dacă, la început, bloşevicii sprijineau unele fracţiuni religioase împotriva altora, cu timpul, ei ajung să ridice armele împotriva tuturor bisericilor, indiferent de denumire.
Lupta antireligioasă capătă un caracter mai organizat după 1929, cînd începe socializarea tuturor bunurilor şi se pune în aplicare primul plan cincinal. Atunci, ţăranii sunt siliţi să îşi părăsească gospodăriile şi să treacă în colhozuri şi sovhozuri.
Moldovenii, însă, nu s-au arătat deloc binevoitori faţă de această reformă. Reacţia lor a fost un prilej pentru comunişti pentru a arunca vina asupra religiei şi clerului. O dată cu lupta pentru socializare creşte şi propaganda antireligioasă.
Organizaţii comuniste anti creştine
Organizarea şi îndrumarea activităţii antireligioase era încredinţată „Uniunii Ateilor Militanţi” (U.A.M.), care era răspîndită în tot cuprinsul U.R.S.S., avînd un număr mare de membri. U.A.M. a fost înfiinţată în 1925, ca o dezvoltare a grupului din jurul ziarului „Bezbojnic”. Ia, însă, o formă organizată numai după 1929, în urma celui de-al doilea congres al U.A.M. Organizaţia avea ramificaţii în toate instituţiile şi întreprinderile de stat. Peste tot existau cuiburi antireligioase.
Cuiburile antireligioase aveau organe de conducere, centralizate pe raion, ţinut şi republică. Cuiburile din întreaga U.R.S.S. se aflau sub conducerea Sovietului Central al U.A.M. din Moscova. Membrii cuibului se recrutau de la vîrsta de 14 ani în sus. Existau organizaţii antireligioase şi pentru copii, începînd de la 8 ani în sus.
Constituţia lui Stalin, coroana de spini de pe creştetul Mîntuitorului
Publicarea constituţiei sovietice, în 1936, a făcut pe unii să spere într-un regim de toleranţă. Constituţia, făcută să producă o impresie bună mai ales în străinătate, enunţa o oarecare libertate a cultului. Realitatea era că partidul comunist nu îşi schimba cu nimic atitudinea sa de mai înainte faţă de religie. Astfel, articolul 124 din constituţia lui Stalin suna:
„În scopul de a asigura libertatea conştiinţei, biserica în U.R.S.S. se desparte de stat şi şcoala de biserică. Libertatea practicării cultului religios şi libertatea propagandei antireligioase se recunoaşte pentru toţi cetăţenii.” (Constituţia U.R.S.S., Ediţia oficială, în ruseşte, pag.25).
Dar libertatea religioasă, formulată astfel, rămîne literă moartă, pentru că, în realitate, sovieticii se conduceau mai mult după directivele partidului, decît ale constituţiei. Iar partidul comunist era împotriva religiei şi sprijinea lupta antireligioasă.
Art.135 al constituţiei dă drepturi electorale tuturor cetăţenilor, indiferent de credinţa lor:
„Toţi cetăţenii din U.R.S.S. care au împlinit vîrsta de 18 ani, indiferent de religie, studii, provenienţa socială, situaţia materială şi activitatea din trecut au dreptul să ia parte la alegerile de deputaţi şi să fie aleşi, cu excepţia celor în stare de demenţă şi a persoanelor condamnate de judecată la pierderea drepturilor electorale”.
De aici rezultă că şi membrii clerului ar beneficia de aceste drepturi. Totuşi, drepturile clerului sunt anulate prin art. 12 al aceleiaşi constituţii:
„Munca în U.R.S.S. este o datorie şi o chestiune de onoare pentru orice cetăţean capabil de lucru, conform principiului: cine nu lucrează, să nu mănînce”.
Preoţii erau socotiţi de partidul comunist un fel de paraziţi ai societăţii, astfel că nu se puteau folosi de drepturile de mai sus.
Articolul 125 acordă tuturor cetăţenilor – deci şi credincioşilor – dreptul de a se aduna, libertatea cuvîntului, libertatea scrisului etc. Dar aceste libertăţi se anulează prin adaosul la acelaşi articol: „dacă corespund cu interesele muncitorilor şi se fac în scopul de întărire a ordinei socialiste”.
Bisericile din Transnistria
În anul 1938, toate bisericile din cuprinsul Transnistriei ajung să fie închise, în afară de una singură din Odesa, care s-a menţinut cu mari sacrificii. Credincioşii veneau de la distanţe foarte mari ca să se închine aici. Tot în acest an, operaţiunea de lichidare a clerului poate fi socotită ca terminată, majorotattea preoţilor fiind ucişi sau închişi în lagăre. La Golta era un asemeena lagăr pentru 160 de preoţi.Cei care s-au putut ascunde şi au scăpat cu viaţă şi-au tîrît zilele cu amar. Persecuţia se întinde şi asupra familiilor lor.
Metodele de luptă ale comunismului împotriva religiei au fost diferite: practica mijloacelor brutale (închiderea silită a bisericilor, ridicarea preoţilor cu forţa, ridiculizarea clerului) fiind una din ele.
De la un timp, însă, bolşevicii observă că, astfel, îşi pierdeau simpatia poporului. Motiv pentru care, ei încearcă diferite procedee, ca închiderea de biserici şi îndepărtarea preoţilor din funcţiune să nu se facă pe cale administrativă, ci să vină din iniţiativa populaţiei. „Pe de o parte, bisericile erau impuse la impozite mari, pe cari credincioşii să nu le poată plăti, încît să lase să li se închidă locaşurile de închimare. Pe de altă parte, preoţii erau supuşi la taxe aşa de grele, că nu puteau să le suporte şi, ca urmare, trebuiau sa se lase de serviciul preoţesc. La acestea se adaogă felurite ameninţări şi apăsări indirecte de care organele de conducere se foloseau pentru a provoca populaţia să ceară închiderea bisericilor sau îndepărtarea preotului”. („Viaţa religioasă în Transnistria”, „Prigoana împotriva credinţei sub stăpînirea sovietică”, autor Arhimandrit Dr. Antim Nica, Vicarul Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria, 1943, pag. 57).
Lupta antireligioasă se făcea pe calea propagandei, la început contra clerului şi, mai tîrziu, a religiei. Critica religiei încearcă să se întemeieze pe experienţa ştiinţifică şi studiul istoriei. Mijloacele de propagandă erau variate: literatură pentru mase, conferinţe, serbări cu program antireligios, cercuri de studii, educaţie în spirit antireligios în şcoli etc. Cuvîntul scris era una din armele cele mai răspîndite. În U.R.S.S. s-a creat o întreagă literatură de cărţi şi periodice antireligioase.
O activitate de propagandă antireligioasă pentru popor, în limba moldovenească, s-a desfăşurat, îndeosebi după 1930, prin „Editura de stat a Moldovii”, cu sediul la Tiraspol. Cărţile publicate la această editură sunt, mai ales, traduceri din ruseşte sau ucraineană. Sunt tipărite cu caractere ruseşti, iar traducerea lasă mult de dorit. Iată cîteva titluri: „M. Crivojatski: Revoluţia din Octeabri şâ Bisărica, Tirişpolea, 1930, pag.28”; „I. Crevelev: Contrrevoluţia sub dosu evanghelii, Tirişpolea, 1930, pag.44”; „N.Amosov: Povestea dispri Hristos, Tirişpolea, 1931, pag. 36”; „S. Burnov A cui sărbătoari-i Creciunu, Tirişpolea, 1931, pag. 48”; „V. Alexandrov Împotriva cozonacului şi a păştii, Tirişpolea, 1931, pag.20”; „N. Rumeanţev Paştili. Di undi s-o luat el şi însemnătatea lui, Tirişpolea, 1931, pag. 107”.
Lupta antireligioasă se îndrepată, în acelaşi timp, şi asupra sectelor. Astfel că găsim şi o carte împotriva inochentismului, scrisă de I. M. Cvitco, sub titlul „Cel din urmă minuni-făcător”, Tiraşpolea, 1930, pag. 96.
Preocupări de propagandă antireligioasă pot fi întîlnite în literatura didactică-şcolară moldovenească. În colecţia de „Cîntece poporane moldoveneşti”, culese de C. Neniu şi Lebedeva este un capitol intitulat „Cîntece antireligioase”, în care se satirizează clerul şi religia. M. Oprea şi L. Barski au scris „Hrestomaţie de literatură pentru clasurile VI-VII” (Editura de Stat a Moldovei, Chişinău, 1941, pag. 208).
Reclame